DUALITATEA FRUMOS-URÂT

Dualitate frumos-urât? Adică frumos lângă urât? Sau, mai mult, imposibilitate de a separa - complet -  frumosul de urât? Răspunsul este afirmativ. Pentru început, propun o interpretare a axei real-ideal - concepută de unul dintre profesorii pe care i-am avut în perioada studenţiei şi a studiilor aprofundate:

şi câmpul estetic, aşa cum l-am gândit eu:

De ce dualitate frumos - urât? Deoarece ambele categorii estetice implică echilibrul, diferenţa dintre frumos şi urât fiind, de fapt, de natură subiectivă. De exemplu, dacă spunem despre ceva sau cineva că e frumos, îl apreciem fără să ne implicăm - afectiv - prea tare. Invers. În situaţia în care spunem că e urât avem o atitudine depreciativă care, însă, nu implică o implicare afectivă prea puternică. Chiar şi atunci când zicem "e atât de urât că nu mă pot uita la..." echilibrul sufletesc există. Ori, atât timp cât echilibrul sus-menţionat e prezent, nu se poate vorbi, nici de sublim, nici de tragic şi nici de josnic.