3 ÎN 1 (4). TEATRU, DEZBATERE ŞI... JOACĂ

Educaţia moral-creativă (Happy Hippo Show) este, în primul rând, teatru. Planul teatral este delimitat foarte clar. În al doilea rând, Happy Hippo Show este dezbatere. Moderatorul trebuie, în principiu, să antreneze în discuţie toţi spectatorii. În al treilea rând, Happy Hippo Show este joacă. Mai exact joc de abilitate. Mascota (Happy Hippo) sau mascotele (Happy şi Hippo) destind atmosfera, dar această destindere nu ar trebui să devină bufonerie. 

3 ÎN 1 (3). STRUCTURA

Educaţia moral-creativă (Happy Hippo Show) are, în principiu, o structură pentapartită:

1. introducerea; prezentarea participanţilor, strigătul de legământ (Happy Hippo Show)
2. prima parte a piesei; aceasta se întrerupe la solicitarea moderatorului şi / sau prin lovitură de gong atunci când e pe cale să înceapă violenţa fizică
3. prima parte a discuţiei; actorii se retrag, iar moderatorul - însoţit de mascotă / mascote (Happy Hippo sau Happy şi Hippo, dacă sunt două) - iniţiază un dialog cu publicul privitor la rezolvarea conflictului; sunt două posibilităţi; fie, efectiv, se caută soluţii pentru rezolvarea conflictului => capacitatea actorilor de a improviza pentru a juca a doua parte a scenetei conform celor convenite de public şi moderator, fie există o variantă prestabilită de rezolvare a conflictului => moderatorul dialoghează cu publicul în aşa fel încât spectatorii să accepte - pe cât posibil - varianta existentă; în cadrul acestei secţiuni poate fi şi un dans
4. continuarea scenetei cu rezolvarea conflictului
5. a doua parte a discuţiei şi epilogul (dans şi / sau cântec)

dar poate fi adaptat. De exemplu, a cincea secţiune se poate reduce doar la cântec. Sau, pur şi simplu, nu are loc continuarea scenetei, după discuţie urmând epilogul. Deşi, aparent, condamnabil, această adaptare are avantajul unui dialog real, în care chiar se caută soluţii. Nu se mai pune problema capacităţii improvizatorice a actorilor. Şi, nu în ultimul rând, trebuie precizat că Happy Hippo Show se poate pune în scenă sub forma unui teatru de păpuşi. Păpuşarul poate fi "la vedere" - mai ales în părţile dialogate - cu condiţia ca să ţină păpuşa pe axa mediană a feţei. În acest fel, chiar dacă mânuitorul e vizibil, din punct de vedere psihologic vorbeşte păpuşa.