Mă dau jos pe "Bariţiu" (erau mai multe staţii pe acea stradă, iar Canalul Morilor nu era acoperit), dar nu pornesc imediat, ci aştept ca autobuzul să plece. Ce aud. Un grohăit care, pe de o parte, era sinistru, dar, pe de altă parte, avea un farmec aparte...
Ideea transformării tobelor de eşapament nu era nouă. Încă de prin 1983 au fost astfel de autobuze: 260 (devenit, ulterior, 237), 256 şi, poate, şi altele. E posibil ca şi sunetele mizerabile pe care le scoteau autobuzele 214, 230 şi 480 în perioada anterioară anului 1985 să fi fost tot rezultatul unor transformări. Totuşi, acelea erau cazuri izolate. Ei bine, începând cu 1986 şi până în 2003 se poate vorbi de o adevărată modă a transformării amortizorului de zgomot. Acesta îşi pierde funcţia iniţială şi devine rezonator selectiv. Transformarea vizează mai ales autobuzele de fabricaţie românească, dar - în 1987, înainte de dispariţia Ikarusurilor 280 din primul lot - a fost (re)transformată toba lui 256 (renumerotat în 239 şi dispărut la scurt timp după aceea); nu ţin minte ca, vreun autobuz, să fi luat numărul 256 până în 1992, când au fost aduse primele SC 10. Trebuie precizat că, la CTP, un număr devenit "vacant" se ocupă, mai devreme sau mai târziu, spre deosebire de RATC (Constanţa) unde, la autobuze, numărul de parc arăta:
- ultimele două cifre ale anului achiziţionării
- al câtelea autobuz din acel an
de exemplu: 8612 (al 12-lea autobuz cumpărat în 1986) şi unde nu ştiu să fi avut loc astfel de reatribuiri de numere de parc.